Povestea mea

Și tu te-ai săturat de obiecte frumoase care nu spun nimic? De lucruri făcute doar ca să fie făcute. Care arată bine o vreme, apoi dispar într-un sertar. Fără poveste. Fără greutate.​

Și eu.

De asta am început totul. Pentru mine, totul a pornit de la o întrebare simplă, dar incomodă: „Chiar mai am chef să-mi irosesc viața făcând lucruri care nu spun nimic nimănui?”​ M-am săturat de obiecte frumoase și goale. Am vrut lucruri care chiar contează pentru cineva anume. Lucruri care rămân — nu pentru că sunt perfecte, ci pentru că spun ceva adevărat.​

Acasă n-am avut un model clar de „altă cale”. Bunicii mei au făcut tot ce-au știut și tot ce-au putut pentru mine, dar nu am crescut în ideea unei familii „clasice”, ideale, cu timp împreună și exemple de urmat. Poate și de asta studioul ăsta există: ca băiatul meu să vadă cu ochii lui că poți construi ceva al tău, fără să fugi de tine și fără să trăiești doar dintr-un pontaj de 8–12 ore.​

​Ziua lucrez într-o corporație. Excele. Procese. Precizie. Disciplină.​ Seara și în weekend: Vhagar de un metru jumate. Carton metalizat. Pânză. PLA. Miros de ars. Încercări care uneori ajung la gunoi, alteori pe raft sau în cadou.​

Cine sunt eu și de ce fac asta?

Nu vând obiecte. Dacă vrei „un cadou rapid, ceva ieftin, să fie și gata”, sunt șanse bune să nu ne potrivim.​ Dacă însă vii cu o idee care te roade, chiar dacă e haotică, incompletă sau greu de explicat, atunci deja avem despre ce vorbi.​

Sunt mai degrabă liniștit. Cu puțini oameni aproape. Dar cu ei — și cu tine, dacă lucrăm împreună — prefer să fiu incomod de sincer decât politicos și fals.​ Asta înseamnă că o să-ți spun: dacă o idee nu merge pe materialul ales, dacă textul e prea mult, sau dacă pur și simplu nu e pentru mine proiectul.​

Idealul meu de client?

Un om cu o idee, care știe că nu cumpără doar plastic sau lemn gravat, ci timp, atenție și un pic din viața mea pus în povestea lui.​ Nu mă sperie nici dragonii uriași, nici combinațiile bizare între 3D și pânză, cât timp simt că nu facem doar „încă un obiect drăguț”.​

Băiatul meu e des aici, lângă mine. Are deja piese printate doar pentru el, își pictează propriile figurine, are pensulele și paleta lui, uneori mai ocupă imprimanta cu proiectele lui decât ale mele. Vreau să vadă asta: că munca poate să arate așa — murdară de vopsea, uneori obositoare, dar a ta, nu doar „program de lucru”.​ Dacă ai ajuns până aici și simți că vorbim deja de ceva timp, probabil nu e întâmplător.

Scrie-mi un „Salut”. Vedem dacă din ideea ta iese ceva ce merită pus pe raft — la tine, nu la mine.